Hattick apasă butoanele de pe console, trecând de la o masă la alta. Ajuns
la capătul rândului, se întoarce şi mă priveşte cu sprâncenele ridicate.
Furnicăturile din ceafă îmi dau de ştire că sunt conectată la cipurile lor.
Simt orice răsuflare, încordare de muşchi şi... cam atât. N-am acces la
psihozele lor. Testez fiecare conexiune în parte să mă asigur că funcţionează
corect. Diferenţele sunt subtile, dar identific cu uşurinţă fiecare potenţial
candidat la libertate. Vor deveni mai puternice odată treziţi. Dar nu înainte
de a ajunge la destinaţie. S-ar putea însă să avem o mică întârziere.
— Nu-l simt pe nr. 5, îi spun lui Hattick.
E prea devreme pentru nume, încă nici nu le-am citit dosarele.
— Cum aşa? întreabă Hattick şi consultă din nou consola. Cipul răspunde la
interogări, nu e o defecţiune tehnică.
Deci fie s-a întâmplat ceva pe drum sau n-a funcţionat bine de la început.
Mai există şi bostănei găunoşi.
— L-au testat înainte de a-l expedia? întreb, deşi este greu de verificat.
Cei de la centrul de implanturi ar putea spune orice.
— Aşa scrie aici, dă din cap Hattick spre consolă.
— E unul dintre cazurile S?
— Nu, specialul e nr. 1, iar socialul e nr. 6.
— Bine, trimite-l înapoi şi cere reimplantarea cipului, îi spun, refuzând
să pierd timpul enervându-mă. Şi mie dă-mi pe altcineva din stoc.
— Imposibil, ridică din umeri Hattick. Ultimul lot l-a luat Messer, când a
coborât în urmă cu trei zile. Nu aşteptăm alt transport decât peste două
săptămâni. E plin acolo jos şi ştii şi tu cât de greu îi rezolvă.
(Jumătatea lipsă – Secvenţă de zbor, Millennium Books, 2016)
