Ne-am strecurat în încăperea întunecoasă. Aerul îmbâcsit mi-a înfundat
nasul. Cristina a tras uşa după noi şi a scos din buzunar o lanternă.
— Oficial, n-avem voie aici, a şoptit. Dar la o săptămână după începerea
lucrărilor, maica stareţă ne-a evaluat progresul şi mi-a dat în grijă şi
altarul.
— Adică te-a promovat? am tachinat-o. Măcar te plăteşte în plus?
— Aş vrea eu, a oftat şi a împins la o parte o masă pe care se odihnea o
glastră cu flori uscate şi un mănunchi de busuioc.
În spatele mesei, o draperie grea din catifea acoperea peretele. Cristina a
tras-o într-un colţ şi a aprins lanterna:
— La început, m-am simţit onorată, dar după ce am descoperit asta... am
început să mă îndoiesc că era vorba de o onoare.
Raza lanternei a iluminat o porţiune curăţată din zid, unde picturile
şterse dispăreau, lăsând locul la desene scrijelite în piatră. Până şi eu
vedeam că era o problemă cu ele.
— Astea nu sunt scene ortodoxe, am spus, urmărind cu vârful degetului
conturul personajelor prosternate în faţa unei entităţi lipsite de trăsături
umane.
— Nu sunt nici măcar creştine, a spus Cristina. Şi ştii ce e mai ciudat? În
mod normal, pentru un asemenea proiect, am fi decupat frescele de pe pereţi şi
le-am fi restaurat în condiţii controlate în laborator. Dar nu, nu ne-au lăsat
să le dăm jos. Au insistat să pictăm peste, ceea ce este tot un fel de
sacrilegiu. Picturile astea au peste o mie două sute de ani şi, la vremea lor,
erau foarte frumoase.
Concluzia sărea în ochi, chiar dacă era greu de crezut:
— Vrei să spui că chestiile astea se întind peste tot pe sub fresce? am
arătat cu bărbia spre suprafaţa curăţată.
— Îţi dă de gândit, nu? a înclinat Cristina din cap. N-am cum s-o dovedesc,
pentru că alcovul era deja tencuit când am sosit noi. Singurul loc în care am
putut să rad până la piatră este aici, în altar. Nu prea intră nimeni... de
parcă ar şti.
(Arde-mi-ar sufletul in iad, Doamne! – Secvenţă de zbor, Millennium Books, 2016)
No comments:
Post a Comment